Faptul că procesoarele din seria Sandy Bridge sunt nemaipomenite, din punct de vedre al performanţei şi că cipul grafic integrat poate satisface nevoile a peste 50% dintre utilizatorii de PC-uri, nu poate fi negat de absolut nimeni.

La fel nu poate fi negat de nimeni nici faptul că seria 6 de chipset-uri a fost de la bun început un failure (eşec).

Însă vremea a trecut, piaţa s-a mai aşezat, toată lumea ştie că placa de bază cu chipset din seria 6 trebuie să aibe pe ambalaj un B3 şi Intel a decis că trebuie să mai aducă pe lume un nou chipset care să fie rezultatul unei complexe operaţii matematice: H67+P67=Z68.

Cu această adunare în minte se poate descrie cel mai bine noul cipset de la Intel deoarece acesta înglobează tehnologiile celor două lansate în iarnă.

Dacă fiecare dintre ele (H67 şi P67) aveau neajunsuri, Z68 nu poate intra în această oală pentru că înglobează toate caracteristicile lor, plus tehnologia despre care vom discuta în acest articol.

Smart Response nu este prima încercare a companiei Intel de a introduce diferite metode de asistare a hard-disk-ului pentru a obţine timpi mai mici la boot-are sau rate de transfer mai mari.

Dacă vă mai aduceţi aminte, chiar şi GIGABYTE au lansat o placă de bază cu chipset P55 ce avea în dotare un slot mic în apropierea celor pentru memorie DDR3. Acel slot ar fi trebuit folosit pentru un modul NAND Flash care ar fi jucat rolul de cache pentru HDD.

Ce este Intel Smart Response?

Intel Smart Response este o tehnologie introdusă de Intel odată cu lansarea chipset-ului Z68. Rolul acestei tehnologii este de a spori performanţa tradiţionalelor hard disk-uri prin adăugarea unui SSD pe post de cache.

Pentru a se putea utiliza această tehnologie este nevoie de un SSD cu o capacitate minimă de 20 GB, sau unul cu o capacitate de maxim 64 GB. Noi, pentru testarea acestei tehnologii am utilizat unul de 64 GB produs de către Kingston.

Practic, în Windows se creează un array RAID 0 - cel puţin este afişat de către acesta. Însă tehnologia nu funcţionează chiar aşa, adică în loc de a copia datele direct pe HDD, acestea sunt copiate întâi pe SSD deoarece este mai rapid, iar apoi controller-ul începe şi le mută periodic pe HDD. În poza alăturată veţi vedea că există două moduri de funcţionare.

Diferenţa dintre actuala tehnologie şi încercarea apusă odată cu P55 este că Smart Response se foloseşte de un port SATA pentru a accelera hard disk-ul şi datorită popularităţii mult mai ridicate a dispozitivelor de acest gen se vor bucura evident şi de un succes mai mare. Faptul că există şi un nume real pentru tehnologie şi nu doar un codename ajută iarăşi la o răspândire cât mai mare a acesteia.

Evident că întrebarea logică este: cui se adresează? În principiu, fiind vorba de SSD-uri de 20 GB, ar trebui să fie destinat segmentului entry-level, însă plăcile de bază au preţuri atât de piperate încât în România adresarea ar fi pentru segmentul mainstream.

Cum şi ce am testat

Platforma de teste a fost alcătuită dintr-o placă de bază ce foloseşte noul cipset şi un procesor Intel Core i7 2600K. Modelul plăcii de bază este GIGABYTE GA-Z68X-UD5-B3. 

Memoriile folosite au fost unele tot de la Kingston şi nu sunt super rapide, însă sunt special concepute pentru această platformă. Pentru realizarea testelor noastre au fost suficiente aceste memorii Kingston 1600 MHz CL9. SSD-ul folosit pe post de cache a fost unul de 64 GB din seria V+ 100, al cărui preţ nu este foarte mare.

Hard disk-ul ce a fost ajutat de acest SSD este un bătrân dar longeviv Western Digital WD3200AAJS, ale cărui rate de transfer sunt decente pentru era din care provine.

Testele pe care le-am rulat au fost doar de citire pentru că până la urmă acolo trebuie să apară cel mai important spor de performanţă. Am rulat HD Tach 3.0.4.0 şi HD Tune Pro 4.60.

Rezultate teste

HD Tach 3.0.4.0:

De la stânga la dreapta avem: HDD clasic, HDD+SSD în modul enhanced, HDD+SSD în modul maximum performance şi cel mai în dreapta avem SSD-ul singur.

HD Tune Pro 4.60

De la stânga la dreapta avem: HDD clasic, HDD+SSD în modul enhanced, HDD+SSD în modul maximum performance şi cel mai în dreapta avem SSD-ul singur.

Concluzii

Bonusul de performanţă adus unui HDD, destul de vechi în cazul nostru, este destul de mare. Totuşi, dacă ar fi vorba ca un utilizator să pună mâna pe un SSD cu o capacitate de 64GB, eu i-aş recomanda să îl folosească singur, nu împerecheat cu un HDD.

Nu bonusul de performanţă al unui SSD singur mă face să afirm asta, ci liniaritatea ratei de transfer. Dacă rezultatele oferite de tehnologia Smart Response nu ar fi arătat precum munţii Alpi atunci ar fi fost o opţiune viabilă pentru cei dispuşi să învestească banii într-un SSD de 64 GB, un SSD ce poate până la urmă să găzduiască un sistem de operare plus aplicaţiile uzuale.

Dacă ar fi vorba totuşi de un SSD de 20GB, atunci banii investiţi VS sporul de performanţă adus alături de creşterea ratei minime la citire oferă un rezultat bun.